Mi-ar fi greu să mă definesc prin profesie. Sau prin vîrstă. Poate mai ușor ar fi să cuantific prin prisma pasiunilor sau a oamenilor cu care am interacționat. Am absolvit Medicina, însă mi-am dat seamă că atunci, în 1998, locul meu nu era nici în dispensarul de țară în care mi-am început meseria, nici în spitalul universitar sau la catedra unde mi-am continuat-o. Am devenit cercetător din curiozitate și poet, din pasiune. Din dragoste. Acum nu mai știu dacă sunt un poet care se preface a fi cercetător sau invers. Îmi place să asemăn oamenii cu verbele, dar îi colecționez doar pe cei care se conjugă cu „a fi”.
Sapiosexual convins. Îmi plac incursiunile prin hățișurile incitante ale complexității spiritului omenesc. Mă gîndesc mereu ce bine ar fi dacă ne-am reaminti măcar de cîteva ori pe zi că suntem niște mari cîștigători ai loteriei universale, cărora li s-a permis un scurt intermezzo într-o aventură minunată a materiei între două eternități de neființă.
Povestiri din casa ceasului I
Amintirile unui ornic
Există orele focului
care ne mistuie pînă la cenușă
încet, metodic,
tăciune cu tăciune
pînă ne redenumim fosile
există alte ore ale focului
în care ardem chirciți
implorînd trupul vecin
să mai rămînă pentru
cel puțin încă un autodafe
iar aceste ore
se numesc secunde
Există orele lemnului
viu
cu frunze și flori
cu rîsete și muguri
cu speranțe…
După cum există
și orele lemnului mort
încremenit în cruce
sau în luntrea lui Caron
Există orele metalului
în care limba ți-e de plumb
după cum există și orele
aluminiului moale
ce ia forma palmelor tale
adăpîndu-se din cana
dimineții
Există orele pietrei
ascunse-n rîuri
și care totuși
cîndva se vor mișca
după cum există orele pietrei
care e doar piatră
zăvorîtă asistolic în
inimă fără sînge a muntelui
(Unii încă privesc muntele
ca pe un ceas cu ore tăcute)
Există orele pamîntului
care rodește supus
așa cum există orele pamîntului
care ne înghit
Însă despre aceste ore
eu nu vreau să vorbesc
de teama să nu supăr
limbile de moarte
ale ceasului.
Povestiri din casa ceasului II
Amintirile unui ornic
Există ore ce se nasc așteptate
cu șampanie,halate groase,
neapărat cu focuri de artificii
și promisiuni de inel
după cum există orele nimănui
nascute cu pumnii strînși
în veceuri publice
rupte din ceasuri cu dinții
crăpați de neputință.
Există ore cuminți
cu fundițe și guvernante
cu unghiile curate
care trăiesc frumos
se casătoresc aranjat
vorbesc franceză
în fața servitorilor
(unii le zic fericite),
altele sunt orele străzii
crescute pe terenuri de sport
cu Bucegi în colțul gurii
și bere la bidoane strecurate
peste blestematele gîrduri
cu ochiuri de plasă
și paznici la poartă.
Există orele legitime
de sîmbătă seara
așa cum există
orele furate ale amiezii
de – miercuri în – delegație
urmate de ore roșii
respirînd greu
urmărind ore albastre
ascunse-n parfumul interzis
de pe rever.
Există ore furate
după cum există
ore declarate pierdute
în rugăciuni, la cafea sau
la tribunal.
Cineva îmi povestea că știe
pe un amic care a cunoscut
o oră în care murise un poet.
_Dom’le ora aia
era complet nebună
-zicea omul-
se tot duce la Bellu
și-i dă mortului
să bea, îi citește ziarele
parcă ar fi fost vinovată
că a murit ăla în schimbul ei.
_Dom’le, vă zic io
fiecare om
își are timpul lui.
Există ore
care nici măcar
nu mai au
timpul lor.
Povestiri din casa ceasului III
Amintirile unui ornic
Există orele ceasului viu
ordonate, cochete
mereu egale cu șaizeci de minute
zîmbind sigure pe bateria cu litiu
Așa cum există orele ceasului mort
prizoniere în corăbii
uitate prin poduri
redate virginității de păianjeni.
Există ore condamnate
încremenite cu un rictus mirat
de lavă pompeianului
_Moi non plus !
(unele spre crematoriu
mai murmură: doar ați promis…)
Există orele regăsite:
orele bunicii cu miros de lavandă
orele ceaiului cu esență de rom
orele păstrăvului și a privighetorilor
dar acestea sunt în tranzit
spre lumea poveștilor.
Exista orele fizicii
egale cu spațiul supraviteza
de aici fiind însă exclusă
(din oficiu)
distanța dintre două nume
ale căror ore
te privesc din spatele gardului
cu dreapta dau minutarul înapoi
iar cu stînga salută infirmierele
și întreabă resemnate:
Tu cine ești?
Tu cine ești?
…
Povestiri din casa ceasului IV
Există literele timpului
pipăite cu mîinile ochilor închiși
în asprimea copacului
în promisiunea vieții din ou
și în primele riduri de lîngă ochii iubitei
Există cuvintele timpului
desenate prin peșteri
murmurate de ziduri goale
sau doar plăsmuite pe chipurile
atît de schimbătoare ale norilor
Așa cum există și tăcerile timpului
care ne țin de mînă
ne privesc curioși
și ne spun: mama
sau tata
pînă cînd alunecam nevăzuți
în timpurile tăcerii
Povestiri din casa ceasului V
Există orele mele
cu bască pe ceafă
care înjură guvernul
Cu sticla de samahoanca în dreapta
(sau rachiu alb – după caz)
Speriind
Orele tale
ce trec pe lîngă mine
clipind din gene
cu batistuța la nas:
„Quelle horreur”
Există orele bolînde
ale durerilor de cap
ale bidonului de apă
– gol întotdeauna-, naiba să-l ia
și a promisiunii de duminică la prînz
„Să mor că de data asta mă las”
Privite din ușa
de orele tale cu miros de salată de vinete
sarmale și placintă cu mere
„Treci și mănîncă nesimțitule
că mai bine îți fierbeam arsenic…”
dar ora ta zîmbea din ușă
orei mele mahmure…
De aceea cred că există
orele noastre ascunse privirilor celor
născute natural de ceas
ticăite din coasta primului surîs
și a mustăcioarei mele de licean.
Ele doua se țin de mînă
doi pensionari miluind porumbei
din singura lor pîine.
Că atîta avem, știi?
doar două ore și o pîine.
Suntem săraci.
Ultima poveste din casa ceasului
Timpul m-a părăsit prin ochi
Ca printr-o sacoșă de rafie
Lăsîndu-mi ornicele
La trei fără un sfert
Te-am așteptat în fața ceasurilor
Cu apă
Cu nisip
Cu litiu
Cu speranțe
Încremenit pe verticala cadranului
Nebănuind ca El, timpul,
Mă așteptă pitit
Să-mi întind mîinile
Ca și cum te-aș lua în brațe
Urmînd să le țintuiască în cuie
La trei fără un sfert…
Autor: Radu Tudor Ciornei